Copiii devin cititori in bratele parintilor lor. E atat de simplu. E datoria noastra de parinti sa le deschidem apetitul pentru lectura si putem face asta atat citind povesti impreuna, cat si aratandu-le ca ne place sa citim la randul nostru. De ce am vrea sa facem asta cand avem probabil o gramada de treburi care asteapta sa fie rezolvate?
Pentru ca povestile citite impreuna au o multime de beneficii asupra dezvoltarii emotionale a copiilor, cresterii autonomiei lor si a abilitatii lor de comunicare:
ne apropie – Cititul e o ocazie sa stam impreuna, unul langa altul. Tocmai de aceea, copiii carora li se citeste, vor asocia aceasta activitate cu apropierea si cu starea de bine pe care o simteau stand cuibariti langa parinti. La o simpla socoteala, daca le-am citi copiilor nostrii cate 20 de minute pe zi, timp de 7 zile, am obtine mai bine de 121 de ore de conectare cu ei doar din citit.
le cresc capacitatea de concentrare si de invatare – Exista multe studii care arata ca acei copii care au fost expusi la lectura de la varste mici vor avea rezultate mai bune la scoala. Daca la inceput copiii nu au rabdare decat pentru povesti scurte, cu text putin si imagini multe, in timp, prin expunerea repetata la povesti, ei isi vor creste capacitatea de concentrare si vor retine mai multa informatie, abilitati care le vor fi de folos si la scoala.
dezvolta vocabularul si imbunatatesc pronuntia – Cu cat mai multe povesti le citim, cu atat mai bine.
ii invata notiuni de baza despre citit – Cu ajutorul povestilor copiii vor intelege ca citim de la stanga la dreapta, ca textul e separat de imagini sau ca lasam spatiu intre cuvinte.
imbunatatesc abilitatea de a comunica – Copiii carora li se citeste se vor exprima cu usurinta mai mare. Cand asculta povesti copiii sunt atenti la felul in care citim (tonalitate, inflexiuni ale vocii, pauze), dar si la felul in care personajele interactioneaza.
le dezvolta gandirea logica – Ascultand povesti copiii invata despre concepte abstracte, relatia cauza-efect, despre bine si rau. Totodata vor reusi sa recunoasca tipare si sa anticipeze rezultate.
ii pregatesc pentru noi experiente – Exista povesti terapeutice pentru tot felul de subiecte sensibile de la anxietatea de separare, la mersul la doctor, inceperea gradinitei si scolii sau pierderea cuiva drag. Din experienta mea, la fel de mult ii ajuta pe copii sa le povestim despre experientele noastre cu situatii similare.
le dezvolta abilitatile de ascultare si imaginatia – Cand le citim povesti copiii invata sa asculte tot mai atent, sa prelucreze informatiile pe care le aud, sa le inteleaga (si sa ne corecteze daca gresim) si sa isi imagineze personajele si actiunea.
cresc increderea copiilor in sine – Citind diferite povesti copiii vor fi mai bine echipati pentru diverse situatii si asta le da incredere in fortele proprii. Si asta e valabil pentru citit in general, nu doar pentru povesti.
Cunoasterea universului interior al copilului beneficiaza de un ajutor considerabil din partea tehnicilor expresiv-creative de investigatie si terapie,dintre care desenul serial,modelajul,jocul cu nisip,exercitiul mimico-pantomimic si dramaterapeutic ,improvizatia muzicala ,exprimarea prin dans si miscare,sunt cele mai frecvent utilizate de consilierii si psihologii specializati in problemele copilului. Desesnul liber sau tematic costituie o foarte potrivita modalitate de evaluare a personalitatii in formare a copilului ,a problemelor sale emotionale,precum si a relatiilor lui cu familia,a traumelor pe care eventual le-a suferit ,a nivelului de anxietate existentiala,a capacitatiilor si a dificultatiilor sale de a se adapta mediului social. Atat desenul cat si jocurile sunt considerate drept cele mai relevante modalitati de expresie in primii ani de viata,ele ofera date importante despre inteligenta si afectivitatea copilului.In mod special ,desenul liber,spre deosebire de desenul dupa model(preferat de scoala traditionala),indeplineste rolul unei veritabile creatii,care exprima spontan viziunea personala a copilului asupra mediului inconjurator si prin viziune acestuia intr-un veritabil test psihodiagnostic al personalitatii lui. Dintre testele proiective ,bazate pe desen,utilizate in special in psihodiagnoza sunt: Testul "omuletului":
Ofera indicii asupra nivelului intelectual al copilului,in functie de nivelul sau de maturitate psihomotrica ;perceptia propriei scheme corporale si proiectarea propriei scheme corporale si proiectarea sa in desenul unui omulet poate fi semnificativa pentru dezvoltarea cognitiva ,evaluata concret prin gradul de perfectiune si completitudine a desenului ,echilibrul general ,bogatia detaliilor.
Testul "desenului figurii umane" Autoarea pleca de la modificarea testului omuletului ,propunand desenarea succesiva a doua persoane de sex diferit.
.
Testul "desenului familiei"
Este relevant pentru cunoasterea raporturilor pe care le are copilul cu familia ca decisive in formarea personalitatii sale.Simpla observare a desnului unei familii permite cunoasterea sentimentelor reale pe care copilul le resimte fata de ai sai,relatiile dintre membrii familiei si impactul lor asupra copilului din perspectiva acestuia.Dimensiunile personajelor familiale,centralitatea sau centralizarea lor in spatiu grafic ,distantele dintre membrii familiei,dintre figurile centrale si copilul investigat ,sunt elemente de diagnostic importante si totodata factori de suport pentru o discutie relevanta de constientizarea si chiar de optimizare araporturilor perturbatoare din familie.
Cunoasterea psihologica a copilului are un specific aparte,prezentand particularitati net diferite in comparatie cu celelalte tipuri ale cunoasterii stiintifice-in domeniul fizicii ,mecanicii,astrologiei,chimiei sau biologiei.Ea se adreseaza unui "obiect" care,prin natura sa calitataiva ,nu poseda nici o insusire sensibila(nici greutate,nici volum,nici forma,nici miros,nici culoare ,nici gust),nefiind ca atare accesibil simturilor si observatiilor directe.
Copilul este in primul rand ,un individ care da o seminifactie aparte cuvantului "EU",adica o fiinta care vrea,care proiecteaza in afara,care afirma dreptul sau de proprietate ,care se impune in cauza.Copilul este intr-o oarecare masura ,adultul caracterizat mult mai mult prin vointa decat prin putere.
Din perspectivă psihopedagogică, a cunoaște un copil presupune identificarea notelor dominante ale personalității sale, înțelegerea motivelor care îl determină să reacționeze într-un anumit mod la situațiile cu care se confruntă, prevederea atitudinilor ulterioare și, nu în ultimul rând, anticiparea modului în care se va manifesta și va valorifica inflențele educației. Volumul și nivelul cunoștințelor transmise elevilor, numărul și dificultatea sarcinilor propuse pentru formarea deprinderilor, cantitatea și durata efortului în activitățile de instruire la lecții și înafara lor trebuie să fie adaptate posibilităților pe care le au atât la nivelul vârstei, cât și individual. Cunoasterea copilului semnifica activitatea sistematicaa educatorilor si parintilor pentru identificarea suporturilor sale ca personalitate si proiectarea corecta a strategiilor educationale favorizând în fiecare etapa a dezvoltarii valorificarea si amplificarea potentialului nativ. Pentruaajunge la o cunoastere cât mai completa si mai complexa copilului am parcurs o serie de etape în colectarea informatiilor. O prima etapa a reprezentat-o întâlnirea cu parintii cu unii dintre ei purtând discutii chiar de la înscrierea copilului în gradinita. Oaltaetapa a reprezentat-o convorbirile individuale cu copiii apoi complexele activitati de evaluare pe care le parcurgem în primele doua saptamâni de la începutul anului scolar.Vizitele la domiciliu au reprezentat prilejuri speciale de studiu ale manifestarilor copilului în cadrul familial (comportament, limbaj, atitudine).Discutiile individuale cu parintii au reprezentat modalitati de obtinereainformatiilor pe care doream sa le cunoastem sau sa le transmitem. Va recomand un film pe aceasta tema:
Legatura cea mai importanta din viata unui COPIL este reprezentata de atasarea de MAMA sa, aceasta prima relatie constituind “matrita” biologica si emotionala pentru oricare dintre relatiile ulterioare ale actualui copil, viitor adult.
O relatie sanatoasa si durabila intre COPIL si MAMA se asociaza cu o probabilitate crescuta de creare de noi relatii interumane normale, in timp ce un atasament deficitar, sarac din punct de vedere sentimental, este asociat cu deficiente emotionale şi comportamentale pe parcursul intregii vieti.
Mama si copilul se cauta unul pe celalalt instinctiv chiar imediat dupa nastere cand bebelusul reuseste sa ajunga singur la sanul mamei. Aceasta legatura este ca un fluviu de emotii ce nu se opreste si care se revarsa dinspre mama spre copil, ajutandu-l astfel pe copil sa invete ce este iubirea.
Daca relatia cu mama sa a fost una pozitiva, hranitoare atunci va avea incredere in a initia si sustine relatiile la varsta adulta. In schimb, daca relatia cu mama a fost tulburata si precara adultul de mai tarziu va fi temator si ii va fi extrem de dificil sa stea intr-o relatie.
In primii ani de viata copilul este ca o extensie a mamei, a trairilor sale emotionale, constiente sau inconstiete, de suprafata sau foarte profunde. Din aceasta cauza copiii sunt agitati atunci cand mama este suparata si ingrijorata si sunt linistiti si veseli cand ea se simte bine. In psihoterapie spunem ca ei, copiii, sunt oglinda mamei si ca este necesar ca mama sa aiba grija de ea in primul rand pentru a reusi sa isi linisteasca apoi si puiutul.
In momentul in care mama, prin experienta ei de viata, nu reuseste sa se apropie de copilul ei, chiar daca constient isi doreste asta, va determina o reactie de insecuritate si teama din partea copilului ei. Cu cat il va tine la distanta, cu atat acesta va simti nevoia sa isi determine mama sa il iubeasca si sa stea cu el. Cu cat refuzul si respingerea sunt mai puternice cu atat mai tare copilul se va agata de mama si nu va fi capabil sa stea fara ea, va dori sa stea numai la ea in brate si ii va fi frica de cei din jur.
Gestul de a lua copilul in brate, de a-l legana, de a-l alimenta, de a-l privi cu atentie, de a-l saruta si alte gesturi afective asociate ingrijirii lui, indiferent de varsta, sunt factori de constituire ai legaturilor emotionale. Factorii esentiali care leaga aceste experiente sunt atat cantitativi, cat si calitativi.
Oamenii de stiinta considera ca factorul cel mai important in crearea atasamentului este contactul fizic direct (imbratisarile, sarutarile, mangaierile etc). Aceste acţiuni genereaza raspunsuri neuro-chimice specifice la nivelul creierului, ceea ce duce la o organizare normala a sistemelor cerebrale responsabile de atasarea psiho-emotionala bivalenta (MAMA-COPIL).
Desi la inceput copilul este doar o celula, pe masura ce creste incepe sa se formeze relatia stransa dintre mama si fat. Fatul va simti bucuria, tristetea, ingrijorarea mamei, aceasta aducand beneficii sau dezanvantaje asupra dezvoltarii acestuia .
O mama care este trista pe tot parcursul sarcinii, care nu isi doreste copilul, va transmite fatului starea negativa, aceasta punandu-si amprenta asupra modului in care copilul va percepe lumea si a modului in care se va dezvolta din punct de vedere psihologic.
Primii ani de viata
Inca din primele zile, bebelusul va reactiona in corelatie cu ceea ce percepe de la persoanele din jurul lui: va plange daca cineva pare suparat si va rade daca simte voie buna. Mai mult, mama este persoana care va fi cel mai mult timp langa el, lucru ce le va face relatia mult mai stransa. Atasarea de mama se dezvolta prin interactiune, numai astfel se dezvolta intr-un mod sanatos. Alaptarea, simpla comunicare in limba copilului, lecturile cu copilul sau orice alta activitate impreuna se transforma intr-o experienta de atasare. Jocurile impreuna, discutiile “intre patru ochi” si ascultarea cu atentie a ceea ce copilul are de spus sunt actiuni care pot crea o legatura puternica, durabila, pentru totdeauna.Sugarii care au o legatura profunda cu mamele lor devin independenti la o varsta frageda. Si, dimpotriva, lipsa unei legaturi cu mama la sugari poate avea un efect pe toata durata vieţii lor. Sugarii care nu sunt legati de mamele lor sunt mai anxiosi si mai nesiguri. Aceasta legatura, de asemenea, le stimuleaza stima fata de sine. Este partea poate cea mai importanta din viaţa unui copil. Chiar si atunci cand au o viata instabila, procesul de atasare dezvoltat in primii ani de viata le permite sa fie de sine statatori si sa se bucure de relatii cu semenii. Acesti copii reusesc bine la scoala, mai ales la matematica. Legatura stransa dintre mama si copil creeaza la copil un sentiment de increderesi o atitudine pozitiva.
Daca nu a facut-o pana acum, mama va trebui sa se schimbe, sa fie mai buna, sa puna mai mult accent pe calmul caminului si sa priveasca optimist fiecare situatie, oricat de neplacuta ar fi ea. Din pacate, nimeni nu este perfect, iar proaspetele mamici se vor simti extenuate. Pentru a ajuta copilul, mama ar trebui sa faca o mica pauza si sa se gandeasca la un moment placut legat de bebelus. Cu siguranta, ea se va linisti si va merge cu mai multa dragoste (daca se poate asa ceva) si voie buna la minunea ei, astfel incat copilul probabil nici nu va simti perioada de cadere psihologica a mamei, de mai devreme.Daca nu puteti sa va linistiti, nu clacati, rugati pe cineva, sotul, mama, soacra, sa se ocupe o scurta perioada de copil, pana reusiti sa va calmati. Nu se recomanda sa va ocupati de bebelus avand o stare de nervozitate deoarece va va simti, se va agita mai tare si va incepe sa planga, lucru care va fi picatura care va umple paharul.
Copilaria
Singura persoana care stie cel mai bine ce trebuie facut unui copil in momente dificile este mama sa. Un copil suparat, bolnav sau obosit se va simti mult mai bine in bratele mamei lui decat la oricine altcineva datorira lagaturii stranse formate anterior. O mangaiere, o poveste si un sarut pe frunte pot face minuni atunci cand si mama are starea necesara.Comportamentul general al parintilor si mai ales al mamei are, fara dubii, o influenta importanta asupra starii emotionale a copilului. Daca un copil observa ca mama sa este trista, o va simti si el fara sa stie motivul. Este foarte important ca parintii sa fie sinceri cu copiii lor, sa le prezinte toate datele problemei pentru ca altfel ei vor crede ca starea de suparare ar putea fi cauzata de ei.Legatura este bi-directionala, mama fiind la randul ei influentata de starea sufleteasca a copilului, simtind cand ceva nu este in regula cu acesta si determinand-o sa actioneze ca atare.Poate multi dintre noi nu ne dam seama, dar copilul percepe lumea intr-un mod diferit fata de noi. Chiar si un moment de neatentie poate sa produca reactii negative asupra acestuia, deoarece el crede ca parintii nu il iubesc sau nu sunt disponibili pentru el, punand alte lucruri pe primul loc. Astfel, copilul creste crezand ca lumea este un loc nesigur, in care el se afla, pur si simplu, singur impotriva tuturor.Atuul principal pe care un astfel de parinte trebuie sa il aiba este rabdarea si predispunerea la efort, atat fizic cat si psihic. Tulburarile de atasament, indiferent de tipul lor, pot fi reparate, daca parintii raman calmi si interactioneaza, pe cat posibil, cu cei mici, deoarece ei trebuie sa le demonstreze ca se afla intr-un loc sigur si plin de afectiune, in care pot avea incredere in adulti. In plus, este esential ca asteptarile tale sa fie realiste si sa sarbatoresti, cu o recompensa, fiecare pas pozitiv pe care il face copilul. Daca simtiti ca nu va puteti conecta cu copilul vostru, daca va simtiti sufocate si va este teama atunci este necesar sa aveti grija in primul rand de voi.
Copilul este oglinda voastra si va va atrage atentia asupra aspectelor psihologice care nu va plac si de care fugiti. Este extrem de important sa apelati la psihoterapie atunci cand va dati seama ca propriile probleme va perturba relatia cu copilul si cu cei din jur deoarece puteti sa pierdeti o perioada importanta din viata voastra si a copilului vostru.
